În
seara zilei de 19 martie 2011, la exact treizeci de zile de la începutul
rebeliunii armate în oraşul libian Benghazi, o escadrilă formată din
aproximativ 20 de avioane de vânătoare franceze a atacat mai multe ţinte la sol
aparţinând guvernului de la Tripoli, distrugând „un număr de tancuri şi de
transportoare blindate”[1].
Acesta era debutul a ceea ce secretarul general al NATO, Anders Fogh Rasmussen,
urma să numească drept una dintre „cele mai de succes campanii”[2]
din istoria alianţei, derulată de-a lungul a şapte luni şi totalizând 9700 de
misiuni de atac[3] menite să anihileze
capacităţile militare ale regimului lui Muammar Gaddafi, înclinând astfel
decisiv balanţa în favoarea rebelilor.
Benghazi, capitala rebeliunii
Oraşul
Benghazi, al doilea ca mărime din Libia (după Tripoli) şi capitala provinciei
istorice Cirenaica, a jucat un rol hotărâtor în declanşarea şi derularea
războiului civil care a cuprins Libia în februarie 2011. Prezentat ca
oraş-martir de presa occidentală, Benghazi a simbolizat pentru publicul larg
rezistenţa eroică a poporului libian în faţa agresiunii trupelor loiale
colonelului Muammar Gaddafi. Presupusele atrocităţi comise de forţele
guvernamentale în Benghazi au mobilizat rapid principalele puteri occidentale
(Statele Unite, Franţa, Anglia), care i-au înarmat pe rebeli şi, ulterior, prin
campania NATO, au bombardat trupele comandate de la Tripoli. Ceea ce trebuie
spus, însă, este că Benghazi mai făcuse obiectul ştirilor internaţionale cu
mult înainte de momentul februarie 2011.
În
octombrie 2007, forţe ale coaliţiei internaţionale din Irak au descins la o
casă operativă a Al-Qaeda din oraşul irakian Sinjar, aflat în apropiere de
graniţa cu Siria. Ceea ce urmau să descopere avea să reprezinte o incursiune în
premieră în lumea „internaţionalei” jihadului, o „adevărată comoară” de
informaţii, mai precis o varietate de documente şi fişe biografice, mai mult
sau mai puţin complete, despre aproximativ 700 de luptători străini în Irak.
Documentele în cauză au fost trimise pentru analiză la Centrul pentru Combaterea
Terorismului din cadrul West Point, care, în decembrie 2007, va publica un
raport intitulat „Luptătorii străini ai Al-Qaeda în Irak. O primă interpretare
a documentelor din Sinjar”[4].
Pe baza „eşantionului” de 700 de luptători străini, analiza reuşeşte o primă cartografiere
a insurgenţei din Irak, oferind o imagine demografică a fenomenului. Astfel, din
cei 595 luptători străini a căror naţionalitate a fost stabilită, saudiţii
reprezentau 41% (244), urmaţi de libieni cu 18,8% (112) şi de sirieni cu 8.2% (49).
Clasamentul se modifică radical, însă, dacă raportăm numărul insurgenţilor la
populaţia ţărilor de provenienţă. Astfel, Libia a „exportat” în Irak douăzeci
de insurgenţi la fiecare milion de locuitori, Arabia Saudită zece, iar Siria
doi. Aşadar, Libia s-a dovedit de departe cel mai prolific exportator de
jihadişti în Irak. Nu toate centrele urbane din Libia au fost, însă, la fel de
productive. Două oraşe ies în evidenţă, acoperind 84% din totalul insurgenţilor
libieni din „eşantionul” de la Sinjar: Darnah[5]
(60.2%) şi Benghazi (23.9%), aceleaşi două oraşe care au devenit nume de
referinţă în timpul rebeliunii din primăvara lui 2011. Raportat la cele trei
regiuni istorice ale Libiei (Cirenaica, Tripolitania şi Fezzan), Cirenaica a
exportat aproape 90% din totalul insurgenţilor libieni din Irak[6].
Benghazi a mai fost subiect de ştiri şi în
2006, de această dată în contextul scandalului caricaturilor la adresa
profetului Mohamed publicate de revista daneză Jyllands-Posten. La începutul lui februarie 2006, Yousuf
al-Qaradawi, binecunoscutul predicator islamist de origine egipteană şi gazdă a
unei emisiuni[7] transmise de canalul
qatariot de televiziune Al-Jazeera, a chemat la o „zi a mâniei” împotriva
caricaturilor[8], manifestaţiile degenerând
în atacuri violente împotriva ambasadelor şi a altor interese occidentale din
lumea musulmană. Benghazi nu a făcut excepţie. Manifestanţi violenţi au atacat
şi incendiat consulatul italian ca protest împotriva ministrului italian Roberto
Calderoli, care, în contextul scandalului caricaturilor, purtase un tricou cu un
desen preluat din revista franceză France
Soir, dar atribuit greşit de presa internaţională publicaţiei daneze.
Forţele libiene de ordine au intervenit, cel puţin zece manifestanţi
pierzându-şi viaţa[9]. La nivel global,
scandalul caricaturilor şi violenţele ce au urmat (inclusiv atentate cu bombă) s-au
soldat cu 200 morţi[10],
devenind o cauză favorită a mişcărilor islamiste, termenul de „zi a mâniei”,
folosit ulterior şi în alte ocazii, fiind indisolubil legat de vocabularul
politic al acestora. Revenind la cazul Benghazi, ceea ce iese în evidenţă este
chiar data la care a avut loc acest incident: 17 februarie, exact ziua în care,
cinci ani mai târziu, sub aceeaşi titulatură de „zi a mâniei”[11],
a izbucnit rebeliunea împotriva regimului lui Muammar Gaddafi pentru a marca
reprimarea manifestaţiilor din 2006.
Protestele plănuite pentru ziua de vineri,
17 februarie 2011, au degenerat rapid în violenţe. Tulburări au avut loc în mai
multe centre urbane din Cirenaica[12]:
Benghazi, Darnah, Ajdabyia şi Bayda, nume deja familiare din documentele de la
Sinjar, dar şi în Zintan (Tripolitania). Protestatarii au devastat şi incendiat
mai multe clădiri guvernamentale, inclusiv o secţie de poliţie[13],
forţele de ordine fiind acuzate că au răspuns cu focuri de armă[14]. Conform unui raport publicat de International Crisis Group, „multe din
articolele din presa occidentală au prezentat de la bun început o viziune
foarte părtinitoare a evenimentelor, portretizând mişcarea de protest ca fiind
complet paşnică şi sugerând în mod repetat că forţele guvernamentale de
securitate au masacrat un număr necunoscut de demonstranţi neînarmaţi, care nu
prezentau niciun pericol”[15].
Violenţele au continuat în următoarele zile, oraşele mai sus menţionate din
Cirenaica ieşind de sub controlul autorităţilor de la Tripoli. La 24 februarie,
la doar o săptămână de la începutul violenţelor, Bayda era un oraş suficient de
sigur pentru a găzdui o întâlnire a mai multor comandanţi rebeli, ofiţeri
dezertori şi lideri de trib pentru a forma un guvern interimar în zonele
„eliberate”. Întâlnirea, care a prefigurat apariţia Consiliului Naţional de
Tranziţie (CNT) trei zile mai târziu, a fost prezidată de Mustafa Abdul Jalil, recentul
demisionar din funcţia de ministru al justiţiei din guvernul jamahiriei.
Liderii rebeliunii
Mustafa
Abdul Jalil a fost primul înalt oficial al regimului condus de Muammar Gaddafi
care a trecut de partea rebelilor. Defecţiunea a avut loc în Benghazi, pe 21
februarie 2011, la patru zile de la începutul violenţelor[16].
Prezentat de presa occidentală în termenii cei mai laudativi şi ca un disident
în interiorul guvernului jamahiriei,
activitatea juridică anterioară a lui Mustafa Jalil a fost, poate pripit, trecută
cu vederea. Astfel, Mustafa Abdul Jalil fusese, cu doar câţiva ani în urmă,
unul din actorii principali într-un episod intens mediatizat internaţional. În
calitate de preşedinte al Curţii de Apel din Tripoli, Jalil a fost cel care a menţinut
nu o dată, ci de două ori pedeapsa cu moartea[17]
pentru cele şase cadre medicale (cinci asistente din Bulgaria şi un medic
palestinian) acuzate că ar fi infectat cu HIV patru sute de copii la spitalul
de pediatrie El Fatih din Benghazi. Cu toate acestea, pe 24 februarie 2011, într-un
interviu acordat postului Al Jazeera, Mustafa Abdul Jalil prezenta o cu totul altă
versiune a evenimentelor şi identifica alţi vinovaţi: nu cele şase cadre
medicale ar fi fost responsabile de infectarea copiilor, ci chiar regimul lui
Muammar Gaddafi, aceasta fiind doar una din numeroasele crime comise de Gaddafi
împotriva propriului său popor[18].
Într-un alt interviu, de data aceasta acordat ziarului suedez Expressen, acelaşi fost ministru al
justiţiei declara că are dovezi că atentatul de la Lockerbie a fost ordonat
direct de Gaddafi[19]. Dovezile, însă, n-au
fost prezentate nici până astăzi. Dincolo de aceste „inconsecvenţe”,
observatorilor occidentali le-a mai scăpat un indiciu important, de această
dată legat de chiar înfăţişarea fostului ministru: aşa-numita zabiba[20]
de pe fruntea lui Mustafa Abdul Jalil, trăsătură specifică fundamentaliştilor
islamici. Poate că merită menţionat că un alt posesor de zabiba este chiar Ayman al-Zawahiri, considerat succesorul lui
Osama Bin Laden la conducerea Al- Qaeda.
Printre
puţinele nume de comandanţi rebeli vehiculate de presa occidentala a fost cel
al lui Abdul-Hakim al-Hasadi, liderul miliţiei din Darnah. Într-un interviu
pentru ziarul italian Il Sole 24 Ore,
al-Hasadi a recunoscut că a luptat împotriva forţelor americane în Afganistan[23].
În propriile lui cuvinte: „Am fost arestat în 2002 în Peshawar, Pakistan, pe
drumul de întoarcere din Afghanistan, unde luptasem împotriva invaziei străine.
Am fost predat americanilor, care m-au închis timp de câteva luni în Islamabad,
apoi am fost trimis în Libia, unde am fost eliberat în 2008”[24].
În acelaşi interviu, al-Hasadi a recunoscut că a participat personal la
recrutarea multor luptători în Irak[25].
Opţiunile politice ale lui al-Hasadi, în cazul în care mai exista vreun mister,
au devenit şi mai clare în alt interviu, de această dată pentru revista
franceză Le Nouvel Observateur, unde
al-Hasadi îl descrie pe Bin Laden ca „unul din marii eroi ai comunităţii
islamice”[26]. Cazul lui al-Hasadi nu
este singular, însă.
Un
alt veteran al războiului din Afganistan şi comandant al miliţiilor rebele este
Abdelhakim Belhadj, fost „emir” al Grupului Islamic de Luptă din Libia (LIFG),
organizaţie care a „fuzionat” cu Al-Qaeda în 2007, anunţul fiind făcut chiar de
Ayman Al-Zawahiri[27] pe când Belhadj se afla
în închisoare. Istoria lui Abdelhakim Belhadj este izbitor de asemănătoare cu
cea a lui al-Hasadi. Arestat în februarie 2004 în Malaiezia, după ce luptase în
prealabil în Afganistan, Belhadj a fost extrădat în Libia o lună mai târziu, unde
a fost închis până în martie 2010. Eliberarea lui a făcut parte dintr-un
program de „reconciliere” cu foştii jihadişti iniţiat de guvernul de la Tripoli
şi a fost anunţată într-o conferinţă de presă chiar de Saif Gaddafi, unul din
fiii lui Muammar Gaddafi[28].
La mai puţin de un an de la eliberarea sa, Grupul Islamic de Luptă avea să
joace un rol important în operaţiunile militare ale rebelilor, Abdelhakim
Belhadj ajungând „şeful consiliului militar al Tripoli” după ocuparea de către
rebeli a oraşului, funcţie pe care a deţinut-o până în mai 2012[29].
Un
alt comandant militar al rebelilor care s-a bucurat de atenţie a fost generalul
Abdul Fatah Younis, care a trecut de partea rebelilor încă din 22 februarie
2011[30].
Fost apropiat al colonelului Muammar Gaddafi, defecţiunea lui Younis a anunţat
un lung şir de astfel de schimbări de tabără. Ceea ce este cu adevărat notabil
este, însă, chiar sfârşitul generalului Younis. La 28 iulie 2011, acesta a fost
pus sub arest în Benghazi, după ce fusese chemat înapoi de pe front, fiind
suspectat că avusese contacte cu regimul lui Gaddafi[31].
În seara aceleiaşi zile, Younis şi alţi trei ofiţeri din subordinea sa au fost
împuşcaţi de „atacanţi necunoscuţi”, iar cadavrelor lor arse şi aruncate la
marginea oraşului Benghazi. La scurtă vreme, Mustafa Abdul Jalil anunţa că şeful
grupului de asasini a fost reţinut, insinuând că acţiunea a fost executată de
loialişti ai regimului lui Gaddafi[32],
deşi, ulterior, avea să se dovedească că nu avusese loc nicio arestare. Moartea
violentă a generalului Younis şi a celor doi ofiţeri n-ar mai fi trebuit să
surprindă pe nimeni, ţinând cont că nu era nici prima şi nici ultima dintr-un
lung şir de crime comise de rebeli.
Un lung şir de atrocităţi
Pe
23 februarie 2011, la doar şase zile de la debutul protestelor violente
transformate în rebeliune, ziarul britanic The
Telegraph îşi informa cititorii că locuitori din zonele „eliberate” au fost
„forţaţi să participe la linşarea mercenarilor străini trimişi de colonelul
Gaddafi pentru a-i teroriza pe protestatari”[33],
fără să precizeze, însă, cine anume i-a forţat sau prin ce mijloace. Dovedind
mai multă empatie pentru participanţii la aceste linşaje decât pentru „obiectul”
lor, The Telegraph menţionează în
treacăt o parte din imaginile care circulau deja pe internet cu violenţe
extreme comise de rebeli şi de simpatizanţi ai acestora împotriva celor
suspectaţi că ar sprijini regimul de la Tripoli. Astfel, aflăm că, într-una din
înregistrările video văzute de reporterul de la The Telegraph, „un mercenar african este atârnat într-un cârlig de
carne”[34].
Într-o înregistrare similară care poate fi găsită pe youtube, un alt presupus
„mercenar african” este bătut cu
bestialitate, înjunghiat şi, în cele din urmă, spânzurat de picior de un gard
din Benghazi[35]. Urmând acelaşi tipar, o
altă înregistrare prezintă omorârea cu macete a unui alt „mercenar african”
chiar în interiorul spitalului Al Jalaa din Benghazi, linşaj la care participă
chiar şi unele cadre medicale[36].
La doar câteva săptămâni de la începutul rebeliunii, zeci de astfel de
înregistrări puteau fi găsite pe site-uri precum youtube, ţintele predilecte fiind libienii de culoare şi
imigranţii africani[37].
Cu toate acestea, presa occidentală, cu foarte rare excepţii, a preferat să le
ignore, aşa cum au făcut şi principalii susţinători ai rebelilor. Din acest
punct de vedere, un episod este cât se poate de revelator. Astfel, unele din
cele mai brutale imagini încărcate pe youtube în primăvara lui 2011 prezintă
decapitarea unui „mercenar african” chiar la una din ferestrele Tribunalului
din Benghazi[38], exact locul în care,
câteva săptămâni mai târziu, senatorul american John McCain avea să-i numească
pe rebeli „eroii mei”[39].
Aceeaşi piaţă din Benghazi, devenită simbol al „revoluţiei”, avea să mai fie
vizitată, în scurt timp, de premierul britanic David Cameron şi de preşedintele
Franţei, Nicolas Sarkozy[40].
Desfăşurarea campaniei NATO
Pe
17 martie 2011, fără niciun vot împotrivă şi cu cinci abţineri, Consiliul de
Securitate al Naţiunilor Unite adopta Rezoluţia 1973[41],
care avea să fie folosită ca bază legală atât pentru impunerea unei zone de
restricţie aeriană deasupra teritoriului libian, cât şi pentru intervenţia
militară a NATO. Deşi primul punct al rezoluţiei cerea explicit „aplicarea
imediată a unei încetări a focului” între cele două tabere, primele bombe
occidentale au început să cadă asupra Libiei după doar două zile, pe 19 martie
2011. Printr-o stranie coincidenţă, exact în aceeaşi zi, rebelii din Benghazi
anunţaseră doborârea unui avion militar care le-ar fi bombardat poziţiile,
acuzând regimul de la Tripoli de încălcare a prevederilor Rezoluţiei 1973
privind încetarea focului[42].
Ulterior, când a devenit clar că avionul în cauză aparţinea rebelilor, aceştia
din urmă şi-au schimbat poziţia, acuzându-i pe susţinătorii regimului de la
Tripoli că l-ar fi doborât[43].
În realitate, însă, avionul fusese doborât chiar de rebeli[44],
acţiune care reuşea, în mod ironic, să însumeze două încălcări grave ale rezoluţiei
ONU: în primul rând, încălcarea zonei de restricţie aeriană şi, în al doilea
rând, încălcarea încetării focului. Guvernul de la Tripoli avea să le plătească
pe ambele.
Similar,
embargoul asupra armelor prevăzut de aceeaşi rezoluţie avea să fie încălcat
chiar de iniţiatorii ei. Astfel, în luna iunie 2011, Franţa a recunoscut că a
trimis „aruncătoare de rachete şi muniţie” rebelilor din munţii Nafusa[45].
Cantităţi uriaşe de arme au intrat în Libia sub ochii şi cu aprobarea ţărilor
care se angajaseră să pună în aplicare embargoul asupra armelor, printre care
şi România. Franţa, mai sus menţionată, dar şi Statele Unite[46],
Qatar[47],
Arabia Saudită[48] şi Sudan[49]
i-au antrenat şi înarmat pe rebeli şi, în unele cazuri, aşa cum vom vedea, au trimis
şi trupe la sol, în ciuda prevederilor Rezoluţiei 1973.
Campania
aeriană a NATO avea să distrugă complet infrastructura militară a Libiei. În
cele şapte luni de bombardamente, avioanele NATO au lovit, conform propriilor statistici,
5900 de ţinte, distrugând peste 600 de tancuri şi transportoare blindate şi
peste 400 de tunuri şi lansatoare de rachete[50].
Despre pierderile de vieţi omeneşti în rândul civililor, statisticile NATO sunt
mai puţin generoase cu detaliile, alianţa refuzând să-şi asume vreun număr de
victime, deşi nicio altă intervenţie militară anterioară (Serbia, Afganistan)
nu a fost scutită de astfel de erori. Bineînţeles, erori au avut loc şi în
Libia. Astfel, la doar două săptămâni de la debutul bombardamentelor, mai
precis pe 2 aprilie 2011, NATO avea să omoare 14 rebeli[51]
într-o lovitură aeriană. Din reflex, presa occidentală nu a ezitat să insinueze
că ar putea fi vina „loialiştilor”, care s-ar fi infiltrat în rândurile
rebelilor şi ar fi tras asupra avioanelor NATO tocmai pentru a provoca un
astfel de răspuns[52]. Deşi orice comunicat din
partea guvernului jamahiriei
referitor la numărul victimelor în rândul civililor era automat respins ca
„propagandă”, nu este greu de imaginat că astfel de erori au mai avut loc. Tot
în acele zile, vicarul Giovanni Innocenzo Martinelli, emisar al Vaticanului în
Tripoli, declara că „aşa-numitele raiduri umanitare au ucis zeci de civili în
mai multe cartiere din Tripoli”[53].
De altfel, teama de astfel de „accidente” i-a făcut pe rebeli să-şi vopsească
acoperişul vehiculelor în roz pentru a nu fi confundaţi – de către piloţii
avioanelor NATO – cu armata regulată[54].
Au
existat şi alte victime. În timp ce avioanele NATO erau ocupate cu protejarea
civililor din Libia, iar Mediterana era patrulată de vasele aceleiaşi alianţe
pentru aplicarea blocadei navale, aproximativ o sută de imigranţi africani
mureau de deshidratare după ce motorul ambarcaţiunii cu care părăsiseră
coastele libiene s-a defectat şi vasul a plutit în derivă zile în şir[55].
În ciuda SOS-ului lansat de o mică ambarcaţiune cipriotă, vasele NATO au
refuzat să vină în ajutorul sinistraţilor[56].
Grăitor este că, odată ajunşi pe insula italiană Lampedusa, supravieţuitorii au
declarat că au părăsit Libia de teama bombardamentelor NATO[57].
Nu ar fi exagerat să credem că şi de teama rebelilor aflaţi în plină ofensivă,
ale căror fapte împotriva imigranţilor de culoare trebuie să fi fost deja bine cunoscute
de cei vizaţi.
Începând
din vara lui 2011, campania aeriană a NATO a avut „pe teren” nişte aliaţi cel
puţin surprinzători. Deşi Rezoluţia 1973 interzicea „o forţă străină de ocupaţie,
sub orice formă, pe teritoriul libian”[58],
în octombrie 2011 Qatar a recunoscut că sute de militari ai săi au luptat
alături de rebeli[59]. O astfel de prezenţă nu
putea avea loc fără ştiinţa şi consimţământul liderilor ţărilor NATO. Similar,
în iulie 2011, presa occidentală a relatat în treacăt că trupe sudaneze au
ocupat oraşul libian Kufra şi zonele adiacente[60].
În coordonare sau nu cu NATO, operaţiunea trebuie să se fi bucurat măcar de
acceptul tacit, chiar şi post factum,
al liderilor alianţei, din moment ce nu a existat o luare de poziţie şi nici
n-a fost luată vreo contramăsură de ordin militar. Aşadar, NATO tolera – şi chiar
lupta – alături de trupele unei ţări ai cărei preşedinte şi vicepreşedinte erau
acuzaţi de Tribunalul Penal Internaţional de crime împotriva umanităţii în
Darfur[61],
acelaşi Tribunal Penal Internaţional care tocmai emisese mandate de arestare,
tot pentru crime împotriva umanităţii, împotriva colonelului Muammar Gaddafi[62].
Tribunalul Penal Internaţional
Pe
27 iunie 2011, într-o mişcare care avea să ofere legitimitate morală intervenţiei
militare NATO, Tribunalul Penal Internaţional (TPI) emitea mandate de arestare
pentru crime împotriva umanităţii împotriva lui Muammar Gaddafi, a unuia din
fiii acestuia, Saif Gaddafi, şi a lui Abdullah Senussi. Cel puţin interesant,
însă, este procedeul prin care TPI îşi extindea jurisdicţia asupra Libiei, din
moment ce aceasta din urmă nu semnase Statutul de la Roma. Printr-o prevedere
conţinută în acest statut, Consiliul de Securitate al ONU putea extinde
jurisdicţia tribunalului asupra statelor nesemnatare, ceea ce s-a şi întâmplat
în cazul Libiei prin intermediul Rezoluţiei 1970[63].
Nu ar trebui să fie o surpriză că trei dintre membrii permanenţi ai Consiliului
de Securitate care au votat pentru extinderea jurisdicţiei, mai precis Statele
Unite, China şi Rusia, nu au ratificat Statutul de la Roma. Aşadar, Libia era
deferită Tribunalului Penal Internaţional chiar de ţări care nu recunosc jurisdicţia
acestuia.
O
privire merită aruncată şi asupra acuzaţiilor aduse de procurorul şef al TPI, Luis
Moreno Ocampo. Astfel, la începutul lui iunie 2011, Tribunalul Penal Internaţional
anunţa lansarea unei investigaţii asupra „folosirii violului ca armă” de către
forţele comandate de la Tripoli[64].
Pe 9 iunie 2011, acelaşi Moreno Ocampo declara că autorităţile libiene cumpără
„vagoane de viagra pentru a mări capacitatea de viol a trupelor”[65],
adăugând că „primim informaţii ca Gaddafi în persoană s-a hotărât să ia parte
la violuri”[66]. Deloc surprinzător, nici
una din aceste acuzaţii – care au ceva fantasmagoric în sine – nu a fost
probată până în prezent, ceea ce e de natură să pună sub un serios semn de
întrebare acurateţea informaţiilor primite de la martorii invocaţi de Moreno
Ocampo.
Deznodământul
După
ocuparea de către rebeli a capitalei Tripoli, la sfârşitul lui august 2011, aparatul
de stat al jamahiriei s-a prăbuşit
complet, colonelul Muammar Gaddafi devenind, practic, un fugar. Înconjurat de cel
mult câteva mii de loialişti[67]
şi de câţiva membri ai fostului guvern libian, acesta a încercat să organizeze
o defensivă în oraşul Sirte, în timp ce fiul său, Saif Gaddafi, s-a retras în
Bani Walid. Bătălia pentru Sirte avea să dureze mai bine de o lună, timp în
care oraşul a fost distrus aproape în întregime de artileria rebelilor şi
bombardamentele occidentale.
În
dimineaţa zilei de 20 octombrie, NATO a atacat, cu mai multe aparate de zbor, un
convoi format din 75 de vehicule care se îndepărtau în viteză de Sirte[68],
iar ce a urmat acestor lovituri a făcut înconjurul globului. Convoiul în cauză
cuprindea ultimii supravieţuitori ai bătăliei pentru Sirte, printre care şi
colonelul Muammar Gaddafi, fiul său Mutassim şi fostul ministru al apărării, Abu-Bakr
Yunis Jabr. Împărţiţi în mai multe grupuri în urma loviturilor aeriene,
supravieţuitorii bombardamentului NATO au fost capturaţi, fără a opune practic
rezistenţă, de către forţele rebele. Momentul triumfului, însă, s-a transformat
rapid într-un linşaj în masă. Muammar Gaddafi a fost bătut cu bestialitate,
sodomizat cu un obiect ascuţit, înjunghiat şi, în cele din urmă, împuşcat în
cap[69].
Nici fiul său nu s-a bucurat de o soartă mai blândă. Dacă primele imagini cu
Mutassim Gaddafi în captivitate îl arată tumefiat, dar capabil să răspundă gărzilor
care îl păzeau, în înregistrarea ulterioară acesta era deja inconştient, cu o
rană adâncă în zona gâtului[70],
urmând să moară[71] în scurt timp. Fostul
ministru al justiţiei, Abu-Bakr Yunis Jabr, a fost, de asemenea, ucis, iar
cadavrul lui stropit cu vopsea albastră[72].
De fapt, numeroasele înregistrări video de la faţa locului sugerează că
prizonierii au fost „triaţi” sumar, cei mai mulţi fiind ucişi pe loc. Peter
Bouckaert, de la Human Rights Watch, care a vizitat chiar în aceeaşi zi locul
în care a fost ucis colonelul Muammar Gaddafi, a declarat că a văzut personal
95 de cadavre[73]. Cu toate acestea, sfidând
nenumăratele înregistrări video care erau deja transmise de toate posturile de
televiziune, Consiliul Naţional de Tranziţie, prin vocea primului ministru, Mahmoud
Jibril, a încercat iniţial să acrediteze ideea că Muammar Gaddafi ar fi fost
omorât chiar de propriile sale gărzi[74].
Execuţii
în masă nu au avut loc doar la capturarea convoiului lui Muammar Gaddafi. Sirte
era presărat cu cadavre ale loialiştilor, unele dintre ele aruncate chiar în
rezerva de apă a oraşului[75].
Doar la hotelul Mahari, acelaşi Peter Bouckaert a descoperit 53 de cadavre,
multe cu mâinile legate şi împuşcate în cap[76].
În doar câteva zile, numărul victimelor a crescut la 267[77].
Cu
toate acestea, noii guvernanţi ai Libiei au fost felicitaţi de liderii lumii.
„Lunga umbră a tiraniei a dispărut şi, cu această uriaşă speranţă în suflet,
poporul libian are responsabilitatea să clădească o Libie tolerantă şi
democratică care să întruchipeze respingerea dictaturii lui Gaddafi”, declara
preşedintele american Barack Obama[78].
După şapte luni de război şi în încurajările comunităţii internaţionale, Libia întorcea
spatele trecutului. Să vedem cum.
În
lunile ce au urmat, Benghazi, leagănul revoluţiei anti-Gaddafi, a continuat să
fie subiect de ştiri. La începutul lui martie 2012, aproximativ 150 de morminte
ale soldaţilor britanici căzuţi în al Doilea Război Mondial au fost profanate
de foştii rebeli[79]. După patru luni, acelaşi
cimitir a fost vandalizat pentru o a doua oară[80].
Iar provocările la adresa strânsului aliat din timpul rebeliunii nu s-au oprit
aici. Pe 11 iunie 2012, coloana de maşini în care se deplasa consulul britanic
din Benghazi a fost atacată cu o grenadă autopropulsată (RPG), două gărzi fiind
rănite[81].
Dar ceea ce avea să aducă oraşul Benghazi pe prima pagină a tuturor ziarelor a fost,
fără îndoială, atacul împotriva consulatului unui alt bun aliat, de această
dată Statele Unite ale Americii. Pe 11 septembrie 2012, la unsprezece ani de la
atentatele care au zguduit Statele Unite, ambasadorul Christopher Stevens,
alături de alţi trei americani, mureau în Benghazi după ce consulatul american a
fost atacat cu armament greu de către „protestatari” violenţi[82].
La nici 24 ore, noul guvern libian, dornic de a elucida cât mai rapid
misteriosul atac, anunţa că în spatele atentatului s-ar fi aflat nimeni altele
decât „elemente ale fostului regim”[83].
Cu toate acestea, FBI a avut nevoie de aproape trei săptămâni[84]
până să primească, de la acelaşi guvern libian, permisiunea de-a face investigaţii
la faţa locului. Patru luni mai târziu, probabil aceleaşi „elemente ale
fostului regim” au fost şi în spatele atacului asupra maşinii blindate a consulului
italian din Benghazi, pe 12 ianuarie 2013[85].
Concluzii
Ziua
de 17 februarie 2011 marchează nu descătuşarea aspiraţiilor democratice ale
poporului libian, ci – pentru a folosi chiar termenul folosit de iniţiatori –
„mânia” fundamentaliştilor islamici faţă de un regim laic care, cu cinci ani
înainte, nu făcuse decât să apere ambasada italiană şi vieţile diplomaţilor din
aceasta în faţa unei mulţimi dezlănţuite. În cuvintele lui John Rosenthal, unul
dintre puţinii comentatori occidentali care au atras atenţia asupra naturii
rebeliunii din Libia, „au existat de la bun început dovezi clare că oponenţii
cei mai fervenţi ai lui Gaddafi nu respingeau regimul acestuia ca fiind
nedemocratic, ci, mai presus de toate, ca fiind ne-islamic”[86].
Apelând la vocabularul şi imagistica fundamentaliştilor islamici (arborând inclusiv
„steagul” Al-Qaeda, aşa cum a fost „consacrat” de Abu Musab al-Zarqawi în
Irak), nu ar trebui să fie nicio surpriză că „metodele” rebelilor se înscriu în
aceeaşi direcţie. Atentate sinucigaşe[87],
linşaje, execuţii sumare, decapitări publice, toate au intrat în arsenalul
noilor aliaţi ai Occidentului. Există, însă, şi multe atrocităţi „greşit
atribuite”. Nenumărate înregistrări video încărcate de rebeli sau de simpatizanţi
ai acestora prezintă rânduri întregi de soldaţi guvernamentali cu mâinile
legate la spate şi împuşcaţi în cap[88].
Aflăm că atrocităţile au fost comise chiar de trupele loiale pentru a-i pedepsi
pe cei care au refuzat să tragă în „protestatari”. Ciudată metodă de a-şi
mobiliza soldaţii pentru un regim aflat într-o continuă retragere, asediat
fiind de la sol şi din aer. Și la fel de ciudat că acelaşi regim nu a depus
nici cel mai mic efort de a-şi ascunde crimele, care erau cu regularitate
„descoperite” de rebeli la fiecare nou avans al frontului.
Serioase
semne de întrebare ridică şi componenţa „prietenilor” rebelilor din Libia. Oare
nu spune nimic că doi dintre cei mai vocali şi cei mai generoşi „exportatori”
de democraţie în Libia, mai precis Qatar şi Arabia Saudită, sunt monarhii absolutiste,
în care drepturile omului sunt departe de a fi respectate? Cum se explică oare
că NATO avea aceleaşi obiective precum Sudan, ai cărui preşedinte şi vicepreşedinte
sunt acuzaţi de crime împotriva umanităţii de acelaşi Tribunalul Penal Internaţional
care emisese mandat de arestare pe numele lui Muammar Gaddafi? Cum se explică
oare că Franţa, prima ţară care a recunoscut Consiliul Naţional de Tranziţie,
în 2007 îl primea pe Muammar Gaddafi cu cele mai înalte onoruri, ocazie cu care
Nicolas Sarkozy declara că „Gaddafi nu este perceput ca un dictator în lumea
arabă”[89]?
Dar sprijinul acordat de Italia coaliţiei anti-Gaddafi, deşi Italia semnase în
2008 cu Libia lui Gadafi un „tratat de prietenie eternă”[90]?
Cum se explică oare că Statele Unite luptau acum alături de cei care uciseseră,
direct sau indirect, soldaţi americani în Irak şi Afganistan? Cum luptau
rebelii din Libia împotriva injustiţiilor regimului lui Gaddafi avându-l în
frunte chiar pe fostul ministru al justiţiei din guvernul jamahiriei?
Răspunsul
la toate aceste întrebări nu este uşor de identificat şi nici de formulat. Conform
presei occidentale, zeci de mii de locuitori ai Benghazi au ieşit în stradă
pentru a-şi arăta dezacordul faţă de atacul împotriva consulatului american,
informaţie invocată şi de preşedintele american Barack Obama[91]
şi devenită între timp un adevăr incontestabil. Cu toate acestea, nu exista nicio
dovadă fotografică sau video în acest sens, singurele imagini disponibile prezentând,
la o numărătoare cât se poate de binevoitoare, un grup de cel mult câteva sute
de persoane[92]. Poate că explicaţiile la
întrebările din paragraful anterior pot fi găsite în această mică „discrepanţă”
de cifre. În cuvintele lui Lawrence Auster, un cunoscut blogger conservator american, „Gaddafi nu a încălcat niciodată înţelegerile
cu noi şi nu a devenit o ameninţare la adresa noastră sau a aliaţilor noştri.
El a vorbit în cei mai călduroşi termeni despre Statelor Unite şi despre Obama.
Cu toate acestea, în momentul în care oamenii pe care noi am ales să-i numim
democraţi s-au răsculat împotriva lui, ideologia noastră şi ceea ce am perceput
ca propriul nostru interes politic ne-au cerut să ne poziţionăm împotriva lui.
I-am atacat ţara, i-am bombardat armata şi guvernul, i-am bombardat reşedinţa,
l-am răsturnat de la putere şi, la final, l-am ucis (...) Prin trădarea şi
uciderea unui lider străin cu care încheiaserăm pace, am luat asupra noastră o
karma teribilă. Tremur când mă gândesc la cum se va întoarce această karma
împotriva noastră în anii ce vor veni”[93].
Revelatoare rânduri, dacă ne gândim ca între data la care au fost scrise şi
atacul îndreptat împotriva consulatului american din Benghazi nu trecuseră ani,
ci doar unsprezece luni. Sunt suficiente indicii că aliaţii foştilor rebeli vor
avea parte şi de alte surprize.
[1] Libya:
French plane fires on military vehicle, BBC News, http://www.bbc.co.uk/news/world-africa-12795971.
[2] Nato
ends 'most successful' Libya mission, The Telegraph, http://www.telegraph.co.uk/news/worldnews/africaandindianocean/libya/8859207/Nato-ends-most-successful-Libya-mission.html.
[3] Operation
Unified Protector. Final Mission Stats, http://www.nato.int/nato_static/assets/pdf/pdf_2011_11/20111108_111107-factsheet_up_factsfigures_en.pdf.
[4] Brian Fishman, Joseph Felter, Al-Qa’ida’s Foreign Fighters in Iraq. A
First Look at the Sinjar Records, Combating Terrorism Center, West Point,
2007, http://www.ctc.usma.edu/wp-content/uploads/2010/06/aqs-foreign-fighters-in-iraq.pdf.
Preluare via John Rosenthal, Saving the
Libyan Islamists, http://pjmedia.com/blog/saving-the-libyan-islamists/.
[5] Adeseori ortografiată Derna în presa de
limbă engleză.
[6] Ibidem.
Cifra a fost obţinută însumând procentele oraşelor Darnah, Benghazi şi
Ajdabiya, toate din Cirenaica.
[7] Intitulată „Sharia şi viaţa”, emisiunea
are o audienţă estimată la 60.000.000 de telespectatori, http://en.wikipedia.org/wiki/Yusuf_al-Qaradawi.
[8] Sheikh
Al-Qaradhawi Responds to Cartoons of Prophet Muhammad: Whoever is Angered and
Does Not Rage in Anger is a Jackass - We are Not a Nation of Jackasses, The
Middle East Media Research Institute (MEMRI), http://www.memri.org/report/en/0/0/0/0/0/0/1604.htm.
[9] Ten
die in Libya cartoon clash,BBC News, http://news.bbc.co.uk/2/hi/africa/4726204.stm.
Alte surse vorbesc de unsprezece morţi.
[10] Jyllands-Posten Muhammad cartoons
controversy,
http://en.wikipedia.org/wiki/Jyllands-Posten_Muhammad_cartoons_controversy#International_Protests.
[11] Khaled Mahmoud, Gaddafi ready for Libya's „Day of Rage”, în Asharq Al-Awsat, 9 februarie 2011, http://www.webcitation.org/5wP31PQo1;
James Debono, Libyan opposition declares
„Day of Rage” against Gaddafi, în Malta
Today, 9 februarie 2011, http://www.webcitation.org/5wP2V8iey.
[12] Libyan
civil war, http://en.wikipedia.org/wiki/Libyan_civil_war#Uprising_and_civil_war.
[13] Ibidem.
[14] Numărul victimelor este în continuare
contestat. Unele surse vorbesc doar de răniţi, inclusiv din rândul forţelor de
ordine, altele de zeci de morţi. Ambele variante rămân, pentru moment,
neprobate.
[15] Popular
Protest In North Africa And The Middle East (V): Making Sense Of Libya,
International Crisis Group, http://www.crisisgroup.org/~/media/Files/Middle%20East%20North%20Africa/North%20Africa/107%20-%20Popular%20Protest%20in%20North%20Africa%20and%20the%20Middle%20East%20V%20-%20Making%20Sense%20of%20Libya.pdf,
p. 4.
[16] Libyan
minister quits over crackdown – report, Reuters, http://www.reuters.com/article/2011/02/21/libya-protests-resignation-idAFLDE71K1PJ20110221.
[17] John Rosenthal, Al-Qaeda and the Libyan Rebellion, http://www.nationalreview.com/articles/270293/al-qaeda-and-libyan-rebellion-john-rosenthal;
Diana West, Post-Qaddafi Libya: The
Triumph of „Bulgarian Nurses Affair” Cabal, http://www.dianawest.net/Home/tabid/36/EntryId/1887/Post-Qaddafi-Libya-The-Triumph-of-Bulgarian-Nurses-Affair-Cabal.aspx.
[18] Libyan Ex Minister: Gaddafi, Not Bulgarians,
Guilty of HIV Spread, Novinite, http://www.novinite.com/view_news.php?id=125620;
Qaddafi’s Gone, But What About The
Bulgarian Nurses?, Radio Free Europe/Radio Liberty, http://www.rferl.org/content/qaddafis_gone_but_what_about_bulgarian_nurses/24326816.html.
[19] Muammar Gaddafi ordered Lockerbie bombing,
says Libyan minister, http://www.news.com.au/breaking-news/muammar-gaddafi-ordered-lockerbie-bombing-says-libyan-minister/story-e6frfku0-1226011070628;
"Khadaffi gav order om
Lockerbie-attentatet", http://www.expressen.se/nyheter/khadaffi-gav-order-om-lockerbie-attentatet/.
[20] Cicatrice cauzată de frecarea frunţii de covorul de rugăciune.
[21] La France reconnaît le CNL comme représentant de la Libye, L’Express, http://www.lexpress.fr/actualites/2/actualite/la-france-reconnait-le-cnl-comme-representant-de-la-libye_970758.html.
[22] Libya/National Transitional Council –
Statement by Alain Juppé, Ministre d’Etat, Minister of Foreign and European
Affairs, http://www.ambafrance-uk.org/National-Transitional-Council-now.
[23] John
Rosenthal, Rebel Commander in Libya Fought
Against U.S. in Afghanistan, http://pjmedia.com/blog/rebel-commander-in-libya-fought-against-u-s-in-afghanistan/;
Reportage. «Noi ribelli, islamici e tolleranti», Il Sole 24 Ore, http://www.ilsole24ore.com/art/notizie/2011-03-21/reportage-ribelli-islamici-tolleranti-231527.shtml?uuid=Aa6nhTID.
[24] Ibidem.
[25] Ibidem.
[26] Sara
Daniel, Avec les djihadistes de Derna,
http://sara-daniel.blogs.nouvelobs.com/archive/2011/04/14/avec-les-djihadistes-de-derna1.html,
via John Rosenthal, America's 'ally': Osama bin Laden a great man, http://www.wnd.com/2012/12/americas-ally-osama-bin-laden-a-great-man/.
[27] M. Khayat, The Salafi-Jihadi Challenge in Libya Part II: The Role of the LIFG and
Its Former Commander 'Abd Al-Hakim Belhadj, The Middle East Media Research
Institute (MEMRI), http://www.memri.org/report/en/0/0/0/0/0/0/5598.htm,
via John Rosenthal, Al-Qaeda Takes
Tripoli, Gatestone Institute, http://www.gatestoneinstitute.org/2409/al-qaeda-takes-tripoli.
[28] Ibidem.
[29] Libya's Belhadj quits military post for
politics, http://www.bbc.co.uk/news/world-africa-18078436.
[31] Libya opposition arrests senior leader, Al
Jazeera, http://www.aljazeera.com/news/africa/2011/07/2011728144624965299.html.
[32] Libyan rebel commander Abdel Fattah Younes
killed, BBC News, http://www.bbc.co.uk/news/world-africa-14336122.
[33] Libya: foreign mercenaries terrorising
citizens, The Telegraph, http://www.telegraph.co.uk/news/worldnews/africaandindianocean/libya/8343959/Libya-foreign-mercenaries-terrorising-citizens.html.
[34] Ibidem.
[35] Atenţie, imaginile sunt de o violenţă
extremă: https://www.youtube.com/watch?v=W51P188jWlY.
[36] Atenţie, imaginile sunt de o violenţă
extremă: https://www.youtube.com/watch?v=IPH2M7mIC2I.
[37] De altfel, porecla dată de rebeli
colonelului Muammar Gaddafi era Abu Shafshufa, care ar putea fi tradusă prin
„Creţul”, insinuând astfel că ar avea trăsături de african.
[38] Atenţie, imaginile sunt de o violenţă
extremă: https://www.youtube.com/watch?v=lKR6hDlF0yc&bpctr=1364241019.
[39] John
Rosenthal, John McCain celebrated Libyan
rebellion at site of rebels’ public beheading, videos show, http://dailycaller.com/2011/09/15/john-mccain-celebrated-libyan-rebellion-at-site-of-rebels%E2%80%99-public-beheading-videos-show/;
John McCain praises 'heroic' rebels on
visit to Libya, http://www.guardian.co.uk/world/2011/apr/22/john-mccain-praises-libya-rebels.
[40] John
Rosenthal, McCain is Not Alone: Sarko,
Cameron Celebrate Libya
Rebellion at Beheading Site, http://www.trans-int.com/wordpress/index.php/2011/09/24/mccain-is-not-alone-sarko-cameron-celebrate-libya-rebellion-at-beheading-site/.
[41] Textul rezoluţiei se găseşte la http://www.un.org/ga/search/view_doc.asp?symbol=S/RES/1973%282011%29.
[42] Libya crisis: war plane shot down over Benghazi, The
Telegraph, http://www.telegraph.co.uk/news/worldnews/africaandindianocean/libya/8392375/Libya-crisis-war-plane-shot-down-over-Benghazi.html.
[43] Libya: moment a rebel jet crashed to earth in
flames, The Telegraph, http://www.telegraph.co.uk/news/worldnews/africaandindianocean/libya/8393237/Libya-moment-a-rebel-jet-crashed-to-earth-in-flames.html.
[44] Ibidem.
[45] Libya conflict: France air-dropped arms to rebels, BBC News, http://www.bbc.co.uk/news/world-africa-13955751.
[46] Exclusive: Obama authorizes secret help for Libya
rebels, Reuters, http://www.reuters.com/article/2011/03/30/us-libya-usa-order-idUSTRE72T6H220110330.
[47] US OK’d sending arms to Libya, Boston
Globe, http://www.bostonglobe.com/news/world/2012/12/06/approved-sending-weapons-from-qatar-libyan-rebels-but-then-worried-they-were-ending-hands-islamic-militants/GVhhdjCqDAlR0yS6HSnkKP/story.html.
[48] America's secret plan to arm Libya's rebels. Obama asks Saudis
to airlift weapons into Benghazi, The Independent, http://www.independent.co.uk/news/world/middle-east/americas-secret-plan-to-arm-libyas-rebels-2234227.html.
[49] Sudan armed Libyan rebels, says President
Bashir, BBC News, http://www.bbc.co.uk/news/world-africa-15471734.
[50] Operation
Unified Protector. Final Mission Stats, http://www.nato.int/nato_static/assets/pdf/pdf_2011_11/20111108_111107-factsheet_up_factsfigures_en.pdf.
[51] Libya: Nato warplanes kill 14 rebels, The
Telegraph, http://www.telegraph.co.uk/news/worldnews/africaandindianocean/libya/8423675/Libya-Nato-warplanes-kill-14-rebels.html.
[52] Ibidem.
[53] Vatican: Airstrikes killed 40 civilians in Tripoli, Jerusalem
Post, http://www.jpost.com/MiddleEast/Article.aspx?id=214560.
[54] How to avoid friendly fire? Libya rebels try
pink, NBC News, http://www.nbcnews.com/id/42496271/ns/world_news-mideastn_africa/#.UVHqrDccNCA.
[55] Lampedusa: survivor claims around 100 died
on Libya
refugee boat, The Telegraph, http://www.telegraph.co.uk/news/worldnews/africaandindianocean/libya/8682849/Lampedusa-survivor-claims-around-100-died-on-Libya-refugee-boat.html.
[56] Ibidem.
[57] John
Rosenthal, Our Refugees. The media
downplays the tragedy of the Libyan boat people fleeing NATO’s bombardment,
National Review Online, http://www.nationalreview.com/articles/273906/our-refugees-john-rosenthal.
[59] Qatar admits sending hundreds of troops to
support Libya rebels, The Guardian, http://www.guardian.co.uk/world/2011/oct/26/qatar-troops-libya-rebels-support.
[60] Sudanese army seizes southern Libyan town,
The Telegraph, http://www.telegraph.co.uk/news/worldnews/africaandindianocean/libya/8611199/Sudanese-army-seizes-southern-Libyan-town.html.
[61] International Criminal Court investigation
in Darfur, Sudan, http://en.wikipedia.org/wiki/International_Criminal_Court_investigation_in_Darfur,_Sudan.
[62] ICC issues arrest warrants for Gaddafi, his
son and security chief, The Telegraph, http://www.telegraph.co.uk/news/worldnews/africaandindianocean/libya/8601400/ICC-issues-arrest-warrants-for-Gaddafi-his-son-and-security-chief.html.
[63] Textul rezoluţiei se găseşte aici: http://www.un.org/ga/search/view_doc.asp?symbol=S/RES/1970%282011%29.
[64] Libya: Gaddafi investigated over use of rape as
weapon, BBC News, http://www.bbc.co.uk/news/world-africa-13705854.
[65] Gaddafi ordered mass rape as a weapon,
International Criminal Court claims, The Telegraph, http://www.telegraph.co.uk/news/worldnews/africaandindianocean/libya/8564999/Gaddafi-ordered-mass-rape-as-a-weapon-International-Criminal-Court-claims.html.
[66] Ibidem.
[67] Estimările variază de la câteva sute la câteva mii, http://en.wikipedia.org/wiki/Battle_of_Sirte_(2011).
[68] Ceea ce ridică automat întrebarea
în ce bază a decis NATO că vehiculele în cauză reprezintă vreun pericol la
adresa civililor.
[71] Mutassim nu este singurul fiu al lui Muammar Gaddafi care a fost ucis în
cele şapte luni de război. Pe 30 aprilie 2011, într-un alt bombardament NATO,
Muammar Gaddafi mai pierduse un fiu, Saif al-Arab Gaddafi, şi trei nepoţi.
Soarta unui al treilea fiu, Khamis Gaddafi, este şi azi necunoscută. The Gaddafi family tree, BBC News, http://www.bbc.co.uk/news/world-africa-12531442.
[72] Atenţie, imaginile sunt de o violenţă
extremă: http://www.youtube.com/watch?v=BP0NLpwDUnc.
[74] U.S. backs probe into circumstances of
Gaddafi death, Reuters, http://www.reuters.com/article/2011/10/23/us-libya-usa-clinton-idUSTRE79M1O520111023.
[75] Libya: Apparent Execution of 53 Gaddafi
Supporters, Human Rights Watch, http://www.hrw.org/news/2011/10/24/libya-apparent-execution-53-gaddafi-supporters.
[76] Ibidem; 53 bodies found in Sirte; Loyalists executed?, CBS News, http://www.cbsnews.com/8301-202_162-20124710/53-bodies-found-in-sirte-loyalists-executed/.
[77] Report: Bodies of 267 Qaddafi Supporters
Found in His Libyan Hometown, Fox News, http://www.foxnews.com/world/2011/10/26/report-bodies-267-qaddafi-supporters-found-in-his-libyan-hometown/.
[78] Col Gaddafi killed: Barack Obama leads world
reaction as Gulf stays quiet, The Telegraph, http://www.telegraph.co.uk/news/worldnews/africaandindianocean/libya/8840010/Col-Gaddafi-killed-Barack-Obama-leads-world-reaction-as-Gulf-stays-quiet.html.
[79] Amateur video shows Libya fighters
destroying Allied war graves, The Telegraph, http://www.telegraph.co.uk/news/worldnews/africaandindianocean/libya/libya-pictures/9121707/Amateur-video-shows-Libya-fighters-destroying-Allied-war-graves.html.
[80] Commonwealth War Cemetery vandalised in
Benghazi, The Telegraph, http://www.telegraph.co.uk/news/worldnews/africaandindianocean/libya/9337367/Commonwealth-War-Cemetery-vandalised-in-Benghazi.html.
[81] Libya unrest: UK
envoy's convoy attacked in Benghazi,
BBC News, http://www.bbc.co.uk/news/world-africa-18401792.
[82] US ambassador to Libya reportedly killed in
attack on consulate, The Telegraph, http://www.telegraph.co.uk/news/worldnews/africaandindianocean/libya/9537683/US-ambassador-to-Libya-killed-in-attack-on-Benghazi-consulate.html.
[83] Libya official says Gaddafi loyalists killed
U.S. diplomats, Reuters, http://www.reuters.com/article/2012/09/12/us-libya-usa-attack-loyalists-idUSBRE88B0K920120912.
[84] FBI finally visits Benghazi, The
Telegraph, http://www.telegraph.co.uk/news/worldnews/africaandindianocean/libya/9588237/FBI-finally-visits-Benghazi.html.
[85] Italian consul in Benghazi escapes shooting unhurt, BBC
News, http://www.bbc.co.uk/news/world-africa-21002033.
[86] John Rosenthal, The Jihadist Plot: the Untold Story of Al-Qaeda and the Libyan
Rebellion, Encounter Digital, 2013.
[87] Un atentat sinucigaş cu o maşină
încărcată cu explozibili a avut loc pe 19 februarie, la doar două zile de la
debutul rebeliunii. Ţinta a reprezentat-o o unitate militară din Benghazi, care
a fost ocupată şi devalizată de arme în haosul care a urmat exploziei. Copia
reportajului CNN se găseşte aici: http://www.youtube.com/watch?feature=player_embedded&v=HBq3CeCDmK4.
[88] Atenţie, imaginile sunt de o violenţă
extremă: http://www.youtube.com/watch?v=idLH-8nfWxg&bpctr=1364664041; http://www.youtube.com/watch?v=YP6pLeVwRmk. Youtube găzduieşte multe alte
înregistrări similare.
[89] Libya: Sarkozy and Gadaffi before they fell out,
The Telegraph, http://www.telegraph.co.uk/news/worldnews/africaandindianocean/libya/8393320/Libya-Sarkozy-and-Gadaffi-before-they-fell-out.html.
[90] Libya: Italy repudiates friendship treaty,
paving way for future military action, The Telegraph, http://www.telegraph.co.uk/news/worldnews/africaandindianocean/libya/8352658/Libya-Italy-repudiates-friendship-treaty-paving-way-for-future-military-action.html.
[91] In full: Barack Obama's speech to UN General
Assembly, The Telegraph, http://www.telegraph.co.uk/news/worldnews/barackobama/9565687/In-full-Barack-Obamas-speech-to-UN-General-Assembly.html.
[92] 15 Photos Of Libyans Apologizing To
Americans, http://www.buzzfeed.com/jtes/12-photos-of-benghazi-citizens-apologizing-to-amer.
[93] Lawrence
Auster, Kaddafi dead. Long live
“democracy.”, http://www.amnation.com/vfr/archives/020789.html.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu